Episodul 2 – Spania

Nu am întâlnit un popor mai vesel, cald, expresiv şi iubitor de petreceri ca cel spaniol. Aici totul se raportează la „fiesta”, sărbătoare sau festival care se desfăşoară din zori şi până-n noapte (mai ales noaptea, multe restaurante fiind „abierto toda la noche”) cu toţi locuitorii prezenţi în spaţiul comun, tineri, persoane în vârstă şi copii care nu beneficiază ca în restul Europei de un tratament special şi se află împreună cu părinţii oriunde şi la orice oră. Aici, precum în Asia, strada are valenţe de spaţiu individual dar şi comun, cu o valoare maximă de socializare. Oamenii obişnuiţi, cu precădere cei de vârsta a treia, scot în stradă scaunele în faţa casei, mai ales seara şi fac „clacă”. Cei de vârstă mijlocie ies la „tapas bar”, un fel de „pub” englezesc în care jambonul este la loc de cinste alături de „paelia”, mâncarea tradiţională din orez şi fructe de mare minunat preparate. După cum spuneam, spaţiul comun joacă un rol primordial în viaţa spaniolilor dacă nu cumva este chiar viaţa lor. Este ca o fiinţă vie, bine întreţinută de tot felul de activităţi, cum ar fi cele culinare, pentru că trebuie hrănită cu mese îmbelşugate aflate pe toate străzile, cosmetice, pentru imaginea publică şi atunci toate oraşele, aflate la genul feminin, sunt curate, dichisite, aranjate, cu toate clădirile renovate, străzile pavate cu gresie ca în propria casă, cu statui şi grădini luxuriante cu palmieri, leandri înfloriţi, ficuşi şi cactuşi gigant. Şi pentru că orice persoană bine îmbrăcată şi hrănită are nevoie şi de un pic de „entertainment”, periodic şi destul de des se desfăşoară  FIESTA.

Din acest motiv nu puteam rata o desfăşurare de forţe culturale precum cea a Sărbătorii Sfântului Ion de la sfârşitul lunii iunie în Alicante. Ajunsesem în Madrid împreună cu un grup de prieteni din România. Venisem cu avionul şi, ca vorbitoare de engleză, reprezentam singura speranţă a grupului că mă voi descurca în toate tipurile de comunicare din gară, aeroport, muzee, magazine. Din păcate, după ce am aterizat, am constatat că singura limbă preferată de vorbitorii din această ţară este SPANIOLA.

–                           May I ask you a question in English?, am îndrăznit să întreb un angajat al aeroportului, un domn între două vârste, nu prea înalt, şaten şi cu un început de calviţie.

–                           No hablo ingles. Espaniol.

Şi în acel moment îmi aruncă o privire hotărâtă, care făcea cât o mie de cuvinte pentru a mă convinge că nu ar fi făcut în ruptul capului aşa ceva nici dacă ar fi cunoscut această limbă.

Ce să mă fac?, m-am gândit. Cu ghidul de conversaţie în buzunar şi singurul curs de lingvistică romanică comparativă din facultate m-am decis să pornesc la „atac”. Am stâlcit cu graţie câteva cuvinte sau din grabă (ca să nu zic neştiinţă) am înlocuit termeni din spaniolă cu cei din italiană sau franceză şi în final … m-am descurcat. Cu toţii preferau să se chinuiască să înţeleagă spaniola mea stâlcită, călcată în picioare aş spune, decât să scoată un sunet în engleză. Ulterior am aflat că această situaţie se datora, printre altele, prezenţei britanicilor în număr mare în această ţară şi care odată stabiliţi acolo refuzau să vorbească o altă limbă decât a lor. Minunat, mi-am spus, am nimerit în plin conflict lingvistic, descurcă-te dacă poţi, fără să vorbeşti ambele limbi… sau poate una din registrul contextual neutru, franceza de exemplu?! În fine, eu cu spaniola mea stâlcită şi unul dintre prieteni cu franceza lui cam mediocră, susţinuţi din plin de limbajul semnelor, am înţeles ce aveam de făcut pentru a ne urma traseul într-o vacanţă pe care ne-o doream a fi cea mai reuşită din ultimii ani (de altfel după cum s-a şi întâmplat în final în ciuda nenumăratelor piedici lingvistice).

Ajungem deci în Gara Atocha, mai precis Estation de Atocha Renfe, după un periplu cu metroul în care vagoanele au uşi ce se închid şi se deschid manual. Bizar sistem, m-am gândit, pentru o capitală a fostului imperiu (de, idei de turist care vine de la periferia Europei). Într-un amestec de franceză şi spaniolă ambele la nivel mediu (cu indulgenţă) reuşim să ne cumpărăm bilete pentru Alicante, oraşul visurilor noastre de vară. Ne îndreptăm mai întâi spre grădina absolut splendidă a acestei gări, o frântură dintr-o grădină botanică, ce are palmieri uriaşi şi alei pavate cu dale de gresie. După câteva momente de relaxare mergem spre peron pentru a trece de filtrul de securitate, introdus după atacurile din 2004 şi apoi intrăm în zona din faţa peroanelor, un spaţiu cu panouri de afişaj pentru plecări şi cu multe magazine, „just in case you want to buy something”. Trenurile cu aspect de rachetă termodinamică aşteaptă cuminţi. Aşa da, capitală de fost imperiu, îmi zic. Urmărim afişajul pentru că mai avem zece minute şi nu este încă afişată linia de la care plecăm. Pe măsură ce se apropie ora înscrisă pe bilete cresc emoţiile şi sporeşte numărul călătorilor în faţa panourilor de afişaj. Mai sunt cinci minute. O voce plăcută, feminină, ne anunţă exclusiv în spaniolă că trenul nostru va pleca în douăzeci de minute. Mă gândesc dacă este cazul să mai vizitez câteva magazine sau să îmi reduc activitatea la a admira toaletele doamnelor care sunt în aşteptare. Parcă nu aş risca să mă îndepărtez, sunt totuşi într-o ţară străină. O prietenă din grup îmi spune, citindu-mi parcă gândurile: „Dacă se răzgândesc şi pleacă trenul mai devreme?”. Mai stau. Înţeleaptă decizie pentru că, stupoare!, după ce au anunţat o întârziere de douăzeci de minute s-au răzgândit şi au redus-o la zece. Englezii de pe peron încep să devină nervoşi. Probabil că aceste situaţii întrec limita lor de înţelegere şi le produc o stare de disconfort. Nu atât de mare însă ca să-i împiedice să se stabilească într-un număr impresionant în această ţară. După o mică busculadă şi emoţii create spontan ne îndreptăm spre vagoane. Slavă Domnului că în capătul fiecărui vagon este afişat numărul, îmi zic uşurată. De unde…  Pe biletele noastre era trecut vagonul cu numărul nouă alăturat lui zece cum era şi firesc. Între cele două exista un spaţiu din care a apărut unul dintre conductori care i-a spus unuia dintre călătorii din faţa mea, exclusiv în limba spaniolă, bineînţeles, că vagoanele sunt inversate. Exact ca în Caragiale, „O Inspecţiune”: „Şpania-i lângă Portocalia, mă….. (nu doresc să reproduc restul, îl cunoaşteţi), şi viţă-versa”. Prind informaţia din zbor şi nesigură pe cunoştinţele mele de limbă spaniolă, conform regulilor de bază ale jurnalismului modern o verific din prima sursă, colegul de suferinţă din faţa mea: „Esta nueve?” întreb eu arătând spre vagonul cu numărul zece? „Si”, răspunde el amabil şi hotărât după ce primise informaţia proaspătă de la conductor. Mă întorc spre restul grupului aflat deja în busculadă şi indic aproape cu disperare vagonul zece: „Pe aici!” Toţi ceilalţi, care nu fuseseră atenţi la replicile date în secundele precedente, se uită sideraţi la mine: „Este vagonul zece!”. Decid într-o secundă să devin dictator şi ridic tonul cu cel puţin o octavă: „După mine! Am informaţii noi.” Urcăm cu toţii în vagonul zece deşi pe bilet era trecut nouă. Restul grupului verifică împreună cu ceilalţi călători dacă se făcuse cu adevărat rocada. „Si” auzim noi din cel puţin trei locuri. Ne liniştim. Suntem în vagonul corect. Controlăm numerele scaunelor. Şoc. Fiecare dintre noi era pe un alt rând adică aveam locuri separate. Mă gândesc în primul moment: „Acesta este efectul lipsei noastre de cunoştinţe de limbă spaniolă.” După câteva momente, când călătorii începuseră să se aşeze constatăm însă că foarte mulţi erau în situaţia noastră. Minunat, îmi zic, atunci putem negocia cu ceilalţi. După alte câteva minute de conversaţie cam şchioapă reuşim să ne grupăm parţial. Mă aşez liniştită pe locul meu aflat exact lângă uşă şi spaţiul pentru bagajele mari. Se aşează de altfel toată lumea, dornică să se odihnească un pic după atâtea schimbări de situaţie. Una dintre călătoare, o doamnă cam la şaizeci de ani cu un loc aflat pe la mijlocul vagonului şi cu nepoata cu loc în celălalt capăt, rămăsese în picioare încercând cu disperare să-şi ridice bagajul cu o greutate de cel puţin treizeci de kilograme şi să-l aşeze în locul aflat deasupra scaunelor. Inutil efort şi pentru dânsa şi pentru ceilalţi călători care au încercat să o ajute în acest demers inutil. Bagajul era uriaş. Doamna, destul de corpolentă, renunţă la idee după două încercări eşuate şi îl târăşte la propriu până în spaţiul învecinat mie, unde ar fi trebuit depus, însă ar fi fost cu neputinţă datorită dimensiunilor sale giganteşti şi greutăţii peste limită. Nu m-ar fi deranjat această vecinătate a bagajului străin, deşi ocupa întregul culoar de trecere aproape dacă, la zece minute nu ar fi apărut un conductor pe la vreo cincizeci de ani, destul de corpolent şi un pic iritat, care deschise brusc uşa din vecinătatea mea imediată şi mă întrebă cu reproş dacă bagajul îmi aparţine. Într-o spaniolă impecabilă desigur şi pe care eu de disperarea unei amenzi am înţeles-o imediat deşi până la această vacanţă n-am vorbit în spaniolă o vorbă în toată viaţa mea. Domnul inclusese alături de întrebare şi o serie de mustrări legate de potenţialul risc pe care îl reprezenta namila de pe coridor şi de asemenea nişte efecte care se puteau reflecta direct în buzunarul meu şi aşa destul de transparent… Am avut la dispoziţie câteva secunde de la deschiderea uşii până la răspunsul pe care trebuia să-l dau. Câteva secunde foarte lungi în care am procesat întrebările şi comentariile şi în care mi-am formulat răspunsul: „A seniora!” la care am adăugat o direcţionare cu mâna spre „făptaşă” pentru a mă spăla complet pe mâini. Domnul porni ca o furtună într-acolo şi începu o lungă discuţie despre mutarea bagajului mamut, o posibilă amendă, riscurile de accident pentru ceilalţi călători şi alte asemenea lucruri care mie îmi erau complet indiferente în vacanţă.

Şi după toate aceste întâmplări în minunata, însorita şi vesela Spanie dar şi după o serie de evenimente ce au urmat, m-am gândit, de, ca turistul venit de la periferia Europei, că „limba străină la nevoie se cunoaşte”.

                                                       Autor: Liliana ANTON – Trainer Colaborator limba Engleză

Licențiată a Universității București, Liliana Anton are o experiență didactică de 15 ani în învățământul universitar și este specializată în predarea limbii engleze ca limbă străină cu terminologie de specialitate. Preocupările sale profesionale includ teme prezentate în lucrări internaționale privind formarea profesorilor ca mediatori de cunoștințe și metode moderne de predare adaptate la nivel individual și de grup. A participat la cursuri pentru formatori la Universitatea din Geneva și a susținut teza de doctorat în cadrul Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, Academia Română. Începând cu anul 2000, este cadru didactic asociat al Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București, colaborând, totodată, cu succes cu Centrul de Limbi Străine A_BEST ca trainer de limba engleză (limbaj general/business/specializat) și limba română pentru expați.