Pastila de cultură – pagini de jurnal lingvistic

Episodul 3 – Anglia

Ţara a cărei locuitori vorbesc o limbă învăţată în ultimele două sute de ani de aproape jumătate de planetă este situată pe o insulă înconjurată de ape ce separă nu numai geografic ci şi la nivel de mentalitate poporul britanic de restul Europei. Şi dacă în orice ţară europeană mai ai o mică şansă ca vreun locuitor să înţeleagă  măcar un cuvânt dintr-o limbă „agreată” ca fiind de circulaţie internaţională aici şi cea mai mică posibilitate se stinge sub lumina orbitoare venită dela Palatul Buckingham. Mă decisesem cu vreo câţiva ani în urmă să fac un tur al Londrei şi să văd mormântul lui Nelson care jucase un rol hotărâtor în cucerirea mărilor şi oceanelor lumii în secolul al XIX-lea şi care nu primise de la poporul britanic mai nimic în schimb pentru osârdia lui. Şi pentru asta cumpărasem on-line toate cele trebuincioase: bilet de avion, de tren, de tur şi încă un bilet dus-întors, pentru o zi, pentru a vizita o prietenă dragă la Geneva. Trebuie să recunosc, spre deosebire de secolul trecut, cetăţenii europeni se pot bucura de multe facilităţi ale noilor tehnici de comunicare. Însă asta la nivelul industriei IT, pentru că dacă vine vorba despre comunicarea lingvistică atunci cred că trebuie să ne întoarcem în Evul Mediu şi să apelăm la serviciile lingvistice ale unui tâlmaci.

Noroc că cel puţin aici, m-am gândit înainte de plecare, vorbesc fluent limba ţării vizitate, fără a lua însă în calcul posibilele „daune colaterale” ivite din situaţii din  imediata mea vecinătate în care s-ar fi aflat persoane care ar vorbi tocmai în ţara lui Shakespeare limba lui Balzac.

Odată ajunsă la Londra, pe aeroportul Heathrow, am căutat cu privirea tabela de afişaj pentru că făceam mai întâi un drum de o zi la Geneva. Preferasem acest ocol pentru că bugetul îmi era cam strâmtorat şi alesesem o companie low cost pentru aventura de o zi care nu mă costa nici o sută de euro. Am căutat grăbită cu privirea tabela de afişaj, căci nu aveam prea mult timp la dispoziţie şi după ce am aflat numărul m-am îndreptat hotărâtă spre ghişeul la care toţi călătorii ar fi trebuit să se încoloneze deja. Lucru împlinit pe jumătate pentru că se strânseseră în jur de zece persoane, în şir indian. După cum majoritatea călătorilor ştiu, la companiile de zbor cu tarif redus, bagajul de mână trebuie să corespundă obligatoriu unor dimensiuni exacte şi în consecinţă în faţa ghişeului de la check in exista un asemenea cadru metalic în care fiecare călător trebuia să îşi îndese bagajul, cu forţă, cu mânie sau cu pumnii, pentru că altminteri dacă nu ar fi corespuns acesta ar fi trecut imediat la cală contra unei sume de şaizeci de euro, această sumă fiind, în anumite cazuri, mai mare decât costul biletului dus-întors.

După cum ziceam, mă aşez cuminte şi relaxată la rând ştiind că bagajul meu nu va crea probleme. Cel puţin nu de natură lingvistică. Înaintea mea, cam cu cinci persoane, o doamnă de vârstă mijlocie şi talia actriţei Marilyn Monroe, blondă, pe tocuri incredibil de înalte şi aranjată după ultimele tendinţe ale modei, îşi pregătea bagajul pentru verificare. După umila mea părere, privind de la distanţă, bagajul nu avea nici o şansă să treacă de cerberul de la ghişeu. Asta pentru că era şi prea înalt şi burduşit peste măsură. O să-l trimită la cală, mă gândesc. Mă uit din nou la doamna între două vârste, elegantă, frumoasă, cu ochi ca apele Mediteranei şi ten de porţelan. O evaluez superficial, aşa, dintr-o privire şi aproximez că vine din Franţa.  Însă cum în vacanţele mele europene elementul surpriză nu a lipsit, asist în câteva minute la cea mai halucinantă scenă din viaţa mea. Între mine şi simpatica doamnă exista un „tampon” de francezi care vorbeau atât de tare limba lui Balzac că aproape te asurzeau. Odată cu ajungerea doamnei în faţa angajatului de la check in toată lumea a amuţit astfel că şi eu am putut urmări întreaga scenă. Bagajul doamnei este introdus în „cuşca de fier”. După cum era de aşteptat nu corespundea dimensiunilor.

Doamna îşi îndreaptă ochii mari, migdalaţi şi foarte albaştri spre cerber care îi spusese acest lucru în engleză arătându-i un alt ghişeu.

–       Please go and pay to the cashier. That way.

–       Parlez-vous français, monsieur?, răspunde doamna cu o întrebare demonstrând că nu ştie o boabă de engleză.

–       I’m sorry, only English, răspunde cerberul, scuzându-se amabil. Where do you come from?

–       Romania, răspunde doamna spre marea mea surpriză.

–       Romania?, se miră cerberul mărind şi el un iris albastru al unei priviri britanice de neegalat. Fie vorba între noi, putea fi doamna şi din Burkina Faso, important era să plătească.

Răsturnare de situaţie. În acel moment, noi toţi, cei din şirul indian, ne-am îndreptat privirea în funcţie de strigătul cerberului spre un personaj italian care făcea parte din personalul de serviciu auxiliar şi care spăla podeaua din imediata noastră vecinătate. Era un italian încă tânăr, „vero”, chipeş, cam brunet şi cu priviri scânteietoare.

–       Ricardo, could you help me please with the Romanian lady and explain her in French what to do?        

Cred că uimirea m-a paralizat. Nu de altceva, dar în acel moment m-a străfulgerat ideea că dacă vorbeşti mai multe limbi străine ai toate şansele de a ajunge personal auxiliar.

–       Si, signora, se îndreptă italianul „vero” spre reprezentanta ţării din care proveneam şi eu. Il faut que vous payez le charge pour votre bagage a main.

Aha, îndrăznesc să gândesc eu în limba mea maternă într-un spaţiu care din punct de vedere lingvistic era precum Triunghiul Bermudelor. Deci dacă nu vorbeşti engleza poţi dormi chiar în aeroport, „tu es perdu”, fiind amendat, în acest caz amendată, că nu ai învăţat vreodată această limbă. Iar dacă vii din afară, indiferent de numărul de limbi străine cunoscute, rişti să ajungi la mătura britanică. „Nice”, am gândit direct în engleză, speriată de perspectivă, deşi nu am intenţionat niciodată să lucrez în această ţară.

Din fericire, doamna reuşi într-un final apoteotic să plătească taxa şi să dea bagajul de mână pe post de bagaj de cală, cu ajutorul poliglotului auxiliar italian. Prilej de uimire pentru noi, călătorii aşezaţi la coadă, care ne uitam stupefiaţi la transferul de responsabilităţi lingvistice de la ghişeul de check in spre podea şi excelentă ocazie pentru francezii din faţa mea care nu încetau să se revolte:

–       Mais ce n’est pas possible, comme ils ont faites en Angleterre! Ce n’est pas possible! Si tu travailles ici il faut que tu parles en français aussi.

Am reflectat şi m-am gândit că da, este posibil, tachinarea între cele două popoare va fi veşnică. Dar cum ar fi oare dacă peste o sută sau două de ani toţi ar trebui să vorbească în italiană? Sau română? Am zâmbit pentru mine…

 Autor: Liliana ANTON – Trainer Colaborator limba Engleză

 Licențiată a Universității București, Liliana Anton are o experiență didactică de 15 ani în învățământul universitar și este specializată în predarea limbii engleze ca limbă străină cu terminologie de specialitate. Preocupările sale profesionale includ teme prezentate în lucrări internaționale privind formarea profesorilor ca mediatori de cunoștințe și metode moderne de predare adaptate la nivel individual și de grup. A participat la cursuri pentru formatori la Universitatea din Geneva și a susținut teza de doctorat în cadrul Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, Academia Română. Începând cu anul 2000, este cadru didactic asociat al Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București, colaborând, totodată, cu succes cu Centrul de Limbi Străine A_BEST ca trainer de limba engleză (limbaj general/business/specializat) și limba română pentru expați.