Doina Ionescu este actriţă, regizor de teatru şi fondator al Şcolii de Teatru Q-Feel. Din 2006, ea organizează programe de training, teambuilding, cursuri de actorie, dicţie, comunicare, public speaking şi workshop-uri de creativitate şi dezvoltare personală. De altfel, Doina a susţinut în luna noiembrie a acestui an un workshop de improvizaţie în cadrul evenimentului care a marcat cinci ani de activitate a Centrului de Limbi Străine A_BEST.

Doina IonescuÎn 2009 Doina Ionescu a înfiinţat Şcoala de Teatru Q-Feel şi spune că îi face plăcere să lucreze cu oamenii pentru că are câte ceva de învăţat de la fiecare persoană. În plus, actriţa se numără printre cei care reuşesc să trăiască din ceea ce le face plăcere. Am  vorbit cu Doina despre activitatea ei la Şcoala de Teatru Q-Feel şi despre ceea ce îi atrage spre actorie sau public speaking pe cei care urmează astfel de cursuri.

Cum ţi-a venit ideea să deschizi Şcoala de Teatru Q-Feel?

Organizam cursuri de actorie înainte să deschid Şcoala de Teatru Q-Feel, doar că în alt context: în cadrul altor şcoli, altor agenţii, şi la un moment dat am luat o pauză de vreo şase luni, timp în care m-am plimbat prin ţară, şi mă tot gândeam cum e să am şcoala mea de teatru, cum e să fiu eu în spaţiul meu, iar lucrurile s-au rezolvat de la sine.

Lucrezi foarte mult cu oamenii. Ce te atrage cel mai mult în activitatea ta?

Faptul că toţi sunt diferiţi şi că de la fiecare învăţ câte ceva. Mă mai atrage în lucrul cu oamenii faptul că deşi, la început, sunt mai rezervaţi, pe parcurs se deschid extraordinar de mult şi ajung să descopăr oameni creativi, veseli, comunicativi etc.

Cum îi faci să se deschidă?

Mă joc cu ei. Totul se bazează pe teatru, pe exerciţii de improvizaţie, exerciţii de grup, de comunicare, în care se ascultă unii pe alţii, în care sunt „obligaţi” să vorbească în faţa altora, trec prin tot felul de experienţe, pe care le întâlnesc doar acolo în sala de curs. Aceste exerciţii îi ajută să devină mai deschişi nu numai faţă de ceilalţi colegi de grup, ci şi faţă de oameni, în general.

Sunt mai interesaţi oamenii de cursurile de actorie sau de cele de public speaking?

Sunt două categorii, sunt unii care la început vor cursuri de dicţie, dar, de fapt, îşi dau seama pe parcurs că au nevoie de experienţa de a vorbi în public, şi mai sunt cei care vor să facă un curs de actorie din mai multe motive: pentru ei, pentru „fun”, pentru dezvoltare personală etc.

Ce îi atrage spre actorie pe cei care vor să facă un astfel de curs?

Necunoscutul. Faptul că habar nu au ce urmează să se întâmple la următoarea şedinţă de curs. De fiecare dată e altfel, pregătesc alte jocuri, alte exerciţii, este o altă stare care se creează în sala de curs. Îi mai atrage şi curiozitatea de a fi în pielea unui personaj, de a vedea cum e să îl creezi, să îl gândeşti, să îl mişti, să îl pui în scenă. Deşi, la început, îi sperie foarte tare ideea de a ajunge pe scenă, în faţa publicului, cu luminile pe ei, pe parcurs se acomodează cu ideea şi devin din ce în ce mai curajoşi şi mai încrezători.

Ce impact crezi că are experienţa asta pentru ei? Cum se reflectă în exterior?

Din experienţa mea, am văzut că cei care fac un curs de actorie se transformă, adică devin mai atenţi la ce se întâmplă în jurul lor, învaţă să asculte mai bine, să primească informaţii din toate direcţiile, să le observe, să îşi impună punctul de vedere în anumite situaţii.

Sunt oamenii aceia care la început sunt timizi, introvertiţi sau nu au curaj, iar ulterior, cu ajutorul cursului de actorie sau de improvizaţie, reuşesc să se exprime liber, să facă ce vor, să descopere alte hobby-uri. De exemplu, unii au renunţat la jobul pe care îl aveau şi s-au îndreptat către altceva. Au fost atraşi de ideea de a face ceva nou şi au avut curajul de a face altceva.

Spre ce alt domeniu s-au îndreptat?

Uite, s-a întâmplat ca o persoană care a lucrat ani de zile în IT, având un job care îi aducea bani şi atât, să renunţe la activitatea respectivă, după care şi-a deschis un blog şi a dat la Facultatea de Actorie.

A mai fost cineva care lucra în vânzări, o activitate care nu-i plăcea deloc, şi care şi-a dat seama, cu ajutorul cursului, a grupului în sine, că trebuie să se îndrepte spre alt domeniu, iar în cele din urmă a găsit altceva de care era mulţumit. Mai sunt economiştii, cei care lucrează cu cifre, în faţa calculatorului, care caută nu neapărat să schimbe job-ul, ci noi hobby-uri, vor să socializeze, să interacţioneze cu oamenii pentru că nu prea au ocazia la job să facă lucrul acesta, iar la un curs de actorie pot să comunice deschis cu oamenii, să intre într-un alt ambient.

Din ce zone provin oamenii care se înscriu la cursuri?

Majoritatea vin din IT şi economic, mai sunt avocaţi, studenţi. Cei mai mulţi lucrează în corporaţii şi firme mari şi au senzaţia aceea de roboţei, iar eu cred că asta îi indrumă să vină către un curs de actorie.

Deşi lucrezi cu persoane diferite la cursuri, reuşeşti să-i împaci între ei, să-i faci să interacţioneze…

Se împacă între ei fără să ţină cont absolut deloc de activitatea lor din timpul zilei. La curs sunt ei înşişi, fără măştile pe care le iau la birou în faţa şefilor şi colegilor. În sala de curs, se lasă ghidaţi de mine, unii mai greu, alţii mai uşor. În general, ei sunt foarte autocritici, obişnuiţi cu sistemul, probabil, iar eu insist să mă lase pe mine să-i critic, iar ei să-şi vadă părţile bune, beneficiile. Încerc să fac în aşa fel încât ei să se exprime liber fără să aibă senzaţia că n-a fost bine, fără să se gândească ce zic ceilalţi, ci pur şi simplu să se bucure de ceea ce fac şi spun.

Lucrez foarte mult în zona acesta: pe plusurile pe care le are fiecare, iar reuşita înseamnă să trecem de zona de autocritică şi de limitări proprii, lucru care se întâmplă prin joacă.

Ce alte pasiuni ai?

Am pictat acum câţiva ani. Mi-a mai plăcut şi echitaţia, dar m-am oprit de ceva timp. În rest, hobby-urile mele sunt teatrul şi cursurile pe care le organizez. Asta e partea cea mai frumoasă la mine, că fac ceea ce îmi place şi trăiesc din asta.

Ce planuri de viitor ai cu şcoala de teatru?

Dezvoltare în zona corporate, prin traininguri de comunicare, creativitate, dezvoltare personală, scopul acestora fiind să lucrăm cu oameni, nu cu angajaţi. Merg foarte tare pe premisa că cel care poate să ducă o companie mai departe este omul, nu termenul de angajat. Oamenii vor să caute, să simtă nevoia de a descoperi lucruri noi şi de a se implica mai mult, iar eu explorez această zona, apoi pe cea de comunicare între membrii echipei, care la rândul ei este esenţială, pentru că ar trebui să-ţi facă plăcere să te duci la serviciu, să faci să se întâmple lucruri noi în fiecare zi. Deci, către zona de companii îmi doresc să ajung mai mult, deşi e dificil să introduci termenul de teatru în conexiune cu cel de training.

De ce crezi asta?

Pentru că nu este educată piaţa în sensul ăsta. Sunt multe companii mari, din străinătate, în special,  care folosesc teatrul ca element de bază pentru instruirea angajaţilor, pentru a-i îndruma să facă lucruri mai departe, inclusiv roleplay-urile de care am auzit cu toţii şi pe care le punem în practică mulţi dintre noi vin din zona de teatru. Doar că nu e suficient, teatrul implică o autocunoaştere foarte mare, şi de aici nevoia de fi implementat în departamente, companii etc.

 

Interviu realizat de Raluca Popescu