Britanicii au o adevărată poveste de dragoste cu ceaiul. Și cifrele o dovedesc: în medie, un englez bea cam 3 căni și jumatate de ceai, adică 130.000 de tone de ceai pe an. În fiecare zi în Regatul Unit se beau 165 de milioane de căni de ceai, adică 62 de miliarde de căni pe an.

În timpul cât tu ai citit acest paragraf, probabil că s-au baut deja câteva sute de căni de ceai.

Pentru toată lumea, când spui ceai, spui Marea Britanie. Ușor, ușor, ceaiul a intrat în cultura britanică și a ajuns la loc de cinste. Acum este peste tot: în Anglia avem ceaiul de după-amiază, haine speciale pentru ceai (bine, acum nu mai avem, dar în secolul tea-cup_1798148b17 existau, și erau mult mai comode decât rochiile încorsetate purtate în general de doamne și domnișoare), prăjituri pentru ceai, șervete pentru ceai, „ceai dansant”, servicii de ceai și o mulțime de expresii care conțin cuvântul ceai.

Ceaiul a fost implicat și în evenimente istorice care au schimbat fața omenirii: de exemplu, pierderea coloniilor din America a început cu Boston Tea Party.

Și cultura britanică e plină de ceai: de la numeroase expresii care conțin acest cuvânt, la scriitori cunoscuți, băutori înrăiți de ceai, care aveau reguli foarte stricte pentru băutul ceaiului. George Orwell (1984, Ferma Animalelor) a scris un decalog al ceaiului, de la care nimeni nu ar trebui să se abată. Printre altele, el spunea că ceaiul este unul dintre „stâlpii de susținere a lumii” și că dacă pui zahăr în ceai îl distrugi, așa că cineva care face asta sigur nu este un adevărat iubitor de ceai.

Doar oare cum a apărut ceaiul?

Deși sunt mari băutori de ceai, englezii nu l-au inventat (și nici măcar nu au inventat punguțele de ceai, după cum vom vedea mai încolo). Prima ceașcă de ceai s-a băut în China, acum mai bine de 4000 de ani. Împăratul Shen Nung (care este considerat întemeietorul medicinei chineze și descoperitorul ceaiului) se afla într-o călătorie într-o provincie îndepărată a Chinei și, la un moment dat, caravana sa a făcut un mic popas. Shen Nung obișnuia să ceara ca toată apa de băut să fie fiartă (din motive medicale) și o floare de camelie i-a căzut în ceașcă. Fără să-și dea seama, a băut din ceașcă și a descoperit minunata aroma a ceaiului. I-a plăcut, obiceiul a prins și iată cum a apărut unul dintre cele mai înmiresmate obiceiuri ale omenirii.

În Anglia ceaiul a apărut la mijlocul secolului al XVII-lea. Regele de atunci, Charles II-lea s-a căsătorit cu Catherine de Braganza, care era portugheză și o mare iubitoare de ceai și care a adus ceaiul la curtea britanică de unde s-a răspândit rapid printre nobili și cei din clasa superioară. Profitând de popularitatea tot mai mare a ceaiului, compania East India a început să importe ceai în insulele britanice. Prima comandă de ceai s-a făcut în anul 1664 când 50 de kg de ceai au fost aduse din insula Java.

Tot printr-un accident s-a descoperit și pliculețul de ceai, aproape 4 milenii după descoperirea ceaiului. În 1908, un vânzător de ceai din New York a venit cu ideea să trimită potențialilor clienți mostre de ceai în mici punguțe de mătase. Unii dintre cei care au primit punguțele au crezut că ele funcționează ca un infuzor, așa că nu au golit conținutul (așa cum intenționase vânzătorul când a trimis mostrele), ci le-au folosit așa cum le-au primit. Rezultatul? Pliculețele de ceai!

Un vechi proverb Chinezesc spune că „O zi fără ceai, e o zi fără bucurie”, așa că eu zic să mergi repede să-ți pregătești o ceașcă. Nu lăsa bucuria să-ți scape.:)

Autor: Laura Sîrbu

Laura Sîrbu este absolventă a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti, specializarea Română – Engleză. Tot în cadrul Universităţii, ea a absolvit masteratul „Studii Americane”, organizat la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine.

Laura deţine autorizaţie de traducător pentru limba engleză şi atestatul lingvistic „Cambridge Proficiency Certificate.”